Hortensia Mi Kafchin - Mihut Boscu Kafchin

Arta Hortensiei Mi Kafchin este un univers plin de magia fanteziei. Ea visează. Ea spune adesea că "este arta ei", înțelegând că eforturile sale creative o mențin în viață. Ea se adaptează la mediul ostil al normelor de gen visând și făcând lungi călătorii în imaginație, pe care le înregistrează în mii de desene. Picturile, sculpturile, piesele video și instalațiile se formează din schițele asemănătoare unui jurnal al acestui râu de idei, care sunt adesea inspirate de propria experiență de viață. Hortensia s-a născut în 1986 în Galați, un mic oraș din sudul României, pe malul Dunării. Își amintește că a făcut primul ei desen la vârsta de 4 ani. Era o figură umană pe jumătate întunecată, pe jumătate luminoasă, cu un aspect religios. Familia ei a fost atât de impresionată de talentul ei, încât a înscris-o la cursuri de desen. A început să studieze arta de la o vârstă fragedă și a urmat cursurile Liceului de Artă din Galați și ale Universității de Artă din Cluj-Napoca. A fost o artistă talentată, care a fost recunoscută de la o vârstă fragedă pentru munca sa asiduă. Lucrează în diverse medii, inclusiv desen, pictură, sculptură, ceramică, video și instalații. În România, a expus la Muzeele de Artă Vizuală din Galați și Cluj-Napoca, la Muzeul Național de Artă Contemporană din București și la numeroase galerii sau spații independente. Ca parte a comunității artistice Fabrica de Pensule, unde a avut atelierul din 2009, a organizat un mic, dar îndrăzneț spațiu artist-run, împreună cu artiștii Maria Balea și George Crângașu: Superliquidato (SPRLQDT). Când s-a mutat la Berlin și a început tranziția, avea aproape 30 de ani. Continuă să lucreze și să trăiască în Berlin, în timp ce luptă cu o tulburare dismorfică severă a corpului. Până acum a avut două expoziții personale la Berlin, ambele axate pe transformarea corpului ei.

"Self-Fulfilling Prophecy" (2016) este titlul primei expoziții personale pe care a avut-o la Berlin, reunind picturi realizate în primul an de tranziție. Expoziția a avut loc la Galeria Judin și a fost urmată de o a doua, anul trecut, "Death is not a piece of cake" (2020).

Complexitatea tranziției [într-o femeie sau o mașină, o reptilă, o ciupercă, o zeiță] este unul dintre subiectele principale din lucrările ei. Deseori visează la feminitatea ei, pe care a cultivat-o cu efort, cu medicamente nesigure și cu durere, făcând o odă părului ei [exorcizând o traumă a căderii părului]. Rareori, ea se îmbrățișează pe sine cu dragoste, bucurie și umor, dar în alte momente își îndreaptă privirea și spre monstruos, spre greutatea de a fi în afara frumuseții cisheteronormative.

Ea își imaginează viitoruri posibile sau caută strămoși istorici queer. Își amintește de copilăria ei, plină de momente violente, și abordează violența domestică în timp ce își plânge durerea. Imaginile ei pot fi adesea citite în cheie trans-feministă și văzute ca avocate ale unei societăți mai pline de compasiune. Este inspirată de tot ceea ce o înconjoară, de la jocuri video la lego, cultura internetului, știință, chimie, medicină. Practica ei artistică este transformarea viselor în lucrări care ating adesea subiecte tabu, cum ar fi dorința queer, transformarea corpului, problemele de gen. Văd rădăcini în gustul suprarealismului pentru iraționalitate, sexualitate și provocare. Internetul, muzica, jocurile video, spiritualitatea, neuroștiința, biologia, ecologia și lego sunt doar câteva dintre interesele care îi inspiră imaginația.

De la problemele personale ale corpului, ea trece la preocupări filosofice mai ample, reflectând asupra sensului timpului, conștiinței umane, morții, convivialității pluraliste a lumii naturale și distrugerii acesteia.

Expoziția Self Fulfilling Prophecy (Profeția care se împlinește singură) și-a purtat tema existențialistă pe mânecă. Fie în mod explicit, fie simbolic, toate lucrările s-au invartit  în jurul terapiei de schimbare de gen pe care Kafchin o începea în acel moment. În acest scop, ea, sub numele de Mihuț Boscu Kafchin, a venit la Berlin, unde unii dintre prietenii ei din Cluj își găsiseră deja o nouă casă. În urma deciziei de schimbare de gen, Kafchin a pornit într-o călătorie de autodescoperire prin intermediul unei producții artistice intense. Bazându-se pe iconografia tradițională occidentală, ea a formulat un univers pictural convingător în care și-a explorat identitatea și căutarea de gen. Kafchin și-a înregistrat fără milă propria transformare, lucrările sale acționând ca un seismograf pentru stările sale fizice și emoționale. Ele marchează punctele slabe și triumfurile, eșecurile și strălucirile de speranță.

Prin aceste referințe multiple la situația sa personală, Kafchin a vizualizat mult mai mult decât o linie de salvare individuală. Misiunea ei - o dorință de a pune capăt antitezei dintre identitate și aparență – cu greu  ar putea fi mai general valabila. Ea nu se limitează nicidecum la categoria identității de gen, ci abordează problema fundamentală a dezvoltării autodeterminate a personalității în sens general. În consecință, Kafchin nu se consideră o activistă a comunității LBGTI. Aspirațiile ei sunt mai largi, după cum confirmă într-o conversație înregistrată pentru cartea sa: "Nu sunt o artistă transgender, sunt o artistă". Lucrările ei sunt o demonstrație impresionantă a acestei convingeri: cu densitatea lor narativă unică și o plăcere regăsită pentru culoare, ele mărturisesc o desfășurare artistică și personală remarcabil de autodeterminată și conștientă de sine.

Hortensia Mi Kafchin’s art is a universe filled with the magic of fantasies. She dreams. She often says that she “is her art,” understanding that her creative endeavors keep her alive. She adapts to the hostile gender norms environment by dreaming and taking long journeys into the imagination, which she records in thousands of drawings. Paintings, sculptures, video pieces, and installations are formed from the diary-like sketches of this river of ideas, which are often inspired by her own life experience. Hortensia was born in 1986 in Galați, a small city in the southern part of Roumania, on the Danube river. She remembers doing her first drawing when she was 4 years old. It was a half-dark, half-light human figure with a religious appearance. Her family was so impressed by her talent that they enrolled her in drawing lessons. She began studying art at a young age and attended Galați Art High School and Cluj-Napoca Art University. She was a gifted artist who was recognized at a young age for her hard work. She works in various media, including drawing, painting, sculpture, ceramics, and video and installation. In Romania, she exhibited at the Visual Art Museums in Galați and Cluj-Napoca, the Național Museum of Contemporary art in Bucharest and many galleries or independent spaces. As part of the Paintbrush Factory artistic community, where she had the studio from 2009, she organized a small but bold artist-run space, together with the artists Maria Balea and George Crângașu: Superliquidato (SPRLQDT). When she moved to Berlin and began her transition, she was nearly 30 years old. She continues to work and live in Berlin while fighting severe body dysmorphic disorder. She had two personal exhibitions in Berlin up till now, both of which focused on her body transformation.

“Self Fulfilling Prophecy” (2016) is the title of the first personal exhibition she had in Berlin, gathering paintings done during the first year of transition. The exhibition took place at Judin Gallery and was followed by a second one, last year “Death is not a piece of cake” (2020).

The complexity of transition into a female or a machine, a reptile, a mushroom, a goddess] is one of the main subjects in her work. She often dreams of her femininity, which she has cultivated with effort, insecure medication, and pain, doing an ode to her hair [exorcising a trauma of hair loss]. Rarely, she embraces herself with love, joy, and humor but she also turns her gaze to the monstrous, the heaviness of being outside the cisheteronormative beauty at other times.

She images possible futures or searches for queer historical ancestors. She remembers her childhood, filled with violent moments, and addresses domestic violence while mourning her pain. Her images can often be read in trans-feminist keys and seen as advocates for a more compassionate society. She is inspired by everything around her, from video games to lego, internet culture, science, chemistry, medicine. Her artistic practice is the transformation of dreams into works that often touch taboo subjects, such as queer desire, body transformation, gender troubles. I see roots in Surrealism’s taste for irrationality, sexuality, and provocation. Internet, music, video games, spirituality, neuroscience, biology, ecology, and lego are only some of the interests that inspire her imagination.

From the personal issues of the body, she moves into larger philosophical concerns, reflecting on the meaning of time, the human consciousness, death, the pluralistic conviviality of the natural world and the destruction of it.

The Exhibition Self Fulfilling Prophecy wore its existentialist theme on its sleeve. Whether explicitly or symbolically, all the works revolved around gender reassignment therapy that Kafchin was commencing at the time. It was for this purpose that she, under the name Mihut Boscu Kafchin, came to Berlin, where some of her friends from Cluj had already found a new home. In the wake of her gender reassignment decision, Kafchin set out on a journey of self-discovery by means of intense artistic output. Drawing on traditional Western iconography, she formulated a compelling pictorial universe in which to explore her identity and her gender quest. Kafchin mercilessly recorded her own transformation, her works acting as a seismograph for her physical and emotional states. They mark the low points and the triumphs, the setbacks, and the glimmers of hope.

With these multiple references to her personal situation, Kafchin has visualized far more than an individual lifeline. Her mission – a desire to end the antithesis of identity and appearance – could hardly be more universal. It is by no means confined to the category of gender identity but addresses the fundamental issue of self-determined personality development in general sense. Accordingly, Kafchin does not see herself as an activist for the LBGTI community. Her aspirations are broader, as she confirms in a conversation recorded for her book: “I am not a transgender artist, I am an artist.” Her works are an impressive demonstration of that conviction: with their unique narrative density and a new-found delight in color, they testify to a remarkably self-determined, self-aware artistic and personal unfolding.