Statele membre ale Uniunii Europene nu vor putea invoca forța majoră, condiție care presupune încetarea contractelor semnate, pentru a scuti, fie și temporar, organizatorii de pachete de servicii de călătorie de obligația de rambursare în bani prevăzută de Directiva Europeană 2015/2302, a stabilit la începutul lunii iunie Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Efectele deciziei se vor resimți pe întreg lanțul consumatori – agenții de turism – transportatori – hotelieri, și, cel mai probabil, vor determina pe de o parte schimbări în condițiile generale ale contractelor de turism, dat fiind faptul că lipsa de lichidități a operatorilor nu va putea fi invocată nici în cazul unei pandemii sau al unui război, și, pe de altă parte, posibile acțiuni ale instituțiilor de control.
Decizia Curții a venit în urma unor întrebări preliminare trimise de către Consiliul de Stat din Franța, care fusese sesizat de două asociații pentru apărarea intereselor consumatorilor francezi, cu o cerere de anulare a unui act normativ (Ordonanța 2020-315), ce reglementa condițiile financiare de reziliere a anumitor contracte privind servicii de turism și vacanțe în caz de circumstanțe inevitabile și excepționale sau de forță majoră (cauza C-407/21). Actul normativ fusese adoptat în timpul pandemiei de COVID-19, pentru a permite organizatorilor de pachete de servicii de călătorie ca, în situația rezilierii contractului din cauza unor circumstanțelor inevitabile și extraordinare, să emită un voucher cu o durată de valabilitate de 18 luni. Ordonanța stabilea că rambursarea plăților efectuate de călători nu s-ar fi făcut decât dacă voucherul emis nu era utilizat în termen. Potrivit guvernului francez, măsura era menită să protejeze ”fluxul de lichidități și solvabilitatea prestatorilor de servicii vizați de aceste dispoziții”, ”în contextul în care peste 7 000 de operatori de turism înregistrați în Franța au fost nevoiți să se confrunte, din cauza pandemiei de COVID-19 cu un volum de anulări ale serviciilor comandate de o amploare fără precedent și cu comenzi aproape inexistente și se aflau în mare dificultate”. Rambursarea imediată a tuturor plăților referitoare la prestațiile astfel anulate era de natură, având în vedere circumstanțele, să pună în pericol existența operatorilor și, pe cale de consecință, posibilitatea clienților respectivi de a obține o rambursare a acestor plăți. Pe de altă parte, însă, prevederile actului normativ reprezentau o derogare de la cerințele Directivei 2015/2302 privind pachetele de servicii de călătorie, care prevede rambursarea integrală a plăților în cel mult 14 zile de la reziliere.
Consiliul de stat francez a sesizat astfel Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) trei întrebări legate de interpretarea Directivei 2015/2302.
Ce a hotărât CJUE
Curtea a stabilit că ”organizatorul pachetului de servicii de călătorie este obligat în urma rezilierii, în temeiul acestei dispoziții, să ramburseze călătorului vizat toate plățile efectuate pentru pachetul de servicii; printr‑o asemenea rambursare se înțelege doar restituirea acestor plăți sub forma unei sume de bani”. Practic, CJUE spune că Directiva nu a avut în vedere înlocuirea obligației de plată cu o prestație care să aibă altă formă – vouchere. Obiectivul urmărit de directiva în cauză constă în atingerea unui nivel ridicat și cât se poate de uniform de protecție a consumatorilor.
În ceea ce privește motivele de reziliere a unui contract privind un pachet de servicii de călătorie, Curtea consideră că o criză sanitară mondială precum pandemia de COVID-19 trebuie să fie considerată susceptibilă să se încadreze în sfera „circumstanțelor inevitabile și extraordinare” pentru care directiva prevede o rambursare integrală. Acest eveniment nu poate fi controlat în mod vădit și consecințele sale nu ar fi putut fi evitate chiar dacă s‑ar fi luat toate măsurile rezonabile. Curtea respinge totodată argumentul invocat de guvernul francez potrivit căruia pandemia de COVID-19, deși intră în sfera „circumstanțelor inevitabile și extraordinare”, constituie în același timp un caz de forță majoră care acoperă cazurile ce depășesc situațiile avute în vedere la adoptarea directivei și permite adoptarea unei reglementări naționale de derogare de la obligația de rambursare integrală. Curtea menționează în această privință că noțiunea de „circumstanțe inevitabile și extraordinare” constituie o aplicare exhaustivă a forței majore în cadrul directivei menționate. Or, directiva nu prevede posibilitatea de a deroga de la obligația de rambursare integrală în caz de forță majoră. Cu alte cuvinte, CJUE se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia organizatorii de pachete de servicii de călătorie să fie scutiți temporar, în contextul izbucnirii unei crize sanitare mondiale care să împiedice executarea contractelor privind pachetele de servicii de călătorie, de obligația lor de a rambursa călătorilor vizați în cel mult 14 zile de la rezilierea unui contract toate plățile efectuate în temeiul contractului reziliat. Aceasta regulă se aplică inclusiv atunci când o asemenea reglementare urmărește să împiedice ca, din cauza numărului mare de cereri de rambursare preconizate, solvabilitatea acestor organizatori de călătorii să fie afectată în așa măsură încât să le pună în pericol existența, și să mențină astfel viabilitatea sectorului în cauză.
În concluzie, Curtea a reținut că forța majoră nu poate fi invocată de statele membre pentru a justifica adoptarea unei reglementări naționale contrare dispozițiilor unei directive.
De asemenea, Curtea amintește că o instanță națională, atunci când este sesizată cu o acțiune în anularea unei reglementări naționale pe care o consideră contrară dreptului Uniunii, este obligată să procedeze la anularea acesteia. În acest sens, a decis că „instanțelor naționale sesizate cu o acțiune în anularea unei reglementări naționale contrare articolului 12 alineatele (2)-(4) din Directiva 2015/2302 nu le este permis să adapteze efectele în timp ale deciziei sale de anulare a acestei reglementări naționale”.
Efectele imediate poate încă nu se vor resimți, însă ar fi recomandată o regândire a mecanismelor contractuale de acordare a despăgubirilor în cazurile de reziliere a contractelor operatorilor de turism, în special pentru cazurile de forță majoră. În același timp, așa cum aminteam în introducerea acestui articol, având în vedere aceste dispoziții ale Curții, tot lanțul economic implicat va trebui să se asigure contractual împotriva unor efecte adverse pe care anumite cazuri de reziliere a contractelor de către consumatori le-ar avea asupra fluxului de lichidități. Iar aici discutăm inclusiv de transportatori și hotelieri. Totodată o atenție deosebită va trebui să acordăm și implicării în aceste modificări contractuale a autorităților cu rol de control, vorbind în special de ANPC. Probabil că, în măsura în care se vor modifica clauzele contractuale privind restituirea sumelor de bani pentru cazurile excepționale, autoritatea va lua o poziție în acest sens și vor urma controale care să diminueze posibilitatea unor abuzuri ale operatorilor în intenția lor de protecție împotriva unor situații viitoare precum cele analizate.
